Săltat-ai spre cer, din cea Bucovină
Un glas subțirel și fără de vină;
Purtat-ai cu el vibrația-mamă
Prin multe coclauri, la oameni de seamă.
Sorbit-ai din cupa Apusului vast
Și ca o albină, adus-ai cu fast Idei și lumină, nutrindu-le cast,
Cu sevă de brumă Și lapte de mumă;
Adus-ai din Cer cuvânt din Grădină,
Făcut-ai din el o lume divină,
Crescut-ai din el și aripi măiastre
Luceafăr stingher zburând printre astre,
Cântat-ai sublim în ode, poeme,
Natura, iubirea și-a veacului vreme
Și Luna și Noaptea și ploaia de stele…
Tu, plin de speranță, zburat-ai cu ele!
Dar inima-ți bate, tresaltă din nou,
Fior strămoșesc se varsă-n ecou,
Cu gândul la oameni, la neam, renăscut,
Luat-ai stindardul, al neamului scut
Și-armura de glorii, cu nume de sfânt,
Luptat-ai și-ai dat cu ei de pământ!
Luptat-ai cu cei ce-n inimă scurmă,
Mânându-ți poporul cu bici, ca pe-o turmă;
Făcut-ai din ei o țintă aleasă
Căci ei pângăriră pre dulcea-ți Mireasă.
Că-a ajuns „ovrei” un fel de-a mai scrie
Cuvântul „khazar”, venit din pustie,
Să umple cu gloate și nevrednicie
O groapă comună și multe sicrie.
Iar lupta ta aspră în veci să rămână
Model și exemplu în stirpea română.
Făcut-ai din slovă și bici și șrapnel,
În loc să îi lauzi, i-ai luat drept flagel
Și luptei, cuvântul în slujbă l-ai pus,
Zdrobindu-ți vrăjmașii de jos până sus…
Genunchiul în gură ți-au pus cei mișei
Și fapte nedemne, dar demne de ei,
Comis-au în juru-ți, călcând tot mai strâmb,
Pe față punându-ți al cizmei carâmb.
Sluțiți, roși de ură, divina-ți Hlamidă
Ți-au smuls-o, în lanțuri, cu o CĂRĂMIDĂ…
Din brațele tale ieșiră aripe
Prinzând tot Pământul în câteva clipe;
Jertfa ta, astfel, în loc de un fapt banal,
Ți-a deschis larg drumul spre UNIVERSAL.
Generații-ntregi te-au avut simbol.
Neamul românesc, fără de ocol,
Te-a numit DIVIN, fiindcă-ai fost un sol
De la Dumnezeu și-ai avut ca rol
Deșteptarea noastră;
Ție, azi, mă-nchin!
Un
vechi român
