Drept măritori crestini!
Pe acest website se pot citi articole prin care se mărturisește public sfânta noastră credință ortodoxă, istoria reala a României, poezie, proză scurtă, articole ce tin de ethosul românesc.
Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia,
care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi
migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei
rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu
numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în
Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi
au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci
şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoare le Oltului, ca şi
părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pg. 17). Tot în această zonă Amianus
Marcellinus a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar
mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul
Olt.
Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat
încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a
considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci,
cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion
cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff
considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula
utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca
sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că ce l mai important munte
din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau
Chuchal, denumiri care ne arată că originea lor este, de fapt,
hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.
CINE NU ÎŞI ŞTIE TRECUTUL NU ESTE VREDNIC NICI DE PREZENT
Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în
evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al
cauconilor este acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care
ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire
de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat
denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au
consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece uşor la forma
siculi, de unde şi forma de secui.
Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat
conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor
lor, ceea ce a impus coroanei de la Buda recunoaşterea demnităţii lor
colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, ei
au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după
anul 1848, iar spre a estompa interesul Romaniei pentru soarta lor li
s-au atribuit origini fanteziste care se anulează reciproc fiindca ei nu
sunt nici avari, nici gepizi, nici huni, nici pecenegi, aşa cum mai
cred unii istorici, tocmai fiindcă sunt autohtoni, sunt membrii
străvechiului neam dacic al cauconilor, singurii care au dat nume
locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte
toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică
uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare
dovadă a faptului că sunt băştinşi.
Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi
secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi
caucoli din Caucaland înregistrat de Marcelinus), iar mai târziu ciculi
fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din
antichitate prin hidronimul autohton Kukula.
Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu
imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele
adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat -maghiar, mai ales
în cazul secuilor care începând cu Unio Trio Nationum s -au revendicat
ca şi saşii ca etnie distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm
să îi uităm pe cei de o fire cu n oi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă
şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric
cu privire la secui se susţine cu argumente:
1. Geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale
lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în
maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub
numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui
Ptolemeu din secolul II, dar şi de către călători străini ca Georg
Reicherstor fer care la 1527 îi numea ciculi ca şi Christian Schesaeus
la 1540 sau Ferrante Capece în februarie 1584.
2. Arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru
toate epocile începând cu paleoliticul şi până la cetăţile dacice din
zonă.
3. Istorice, prin denunţarea legilor de maghiarizare din anii 1842,
1879, 1883 şi 1907. Dintre izvoarele primare, istoricul contemporan
doctor Mircea Dogaru scoate din nou la lumină, în revista LUMEA,
jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 ale generalului von Buccov,
care arăta că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99
erau locuite de români.
4. Heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi
autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi că începând cu epoca
tratatului UNIO TRIUM NATIONUM s-au ilustrat în heraldică prin tandemul
de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit şi pe
tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul
„Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Acelaşi tandem „ca unitate
SOARE-LUNĂ” mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei
şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici şi
concluzia evidentă că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului
dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitat e zero
frizează ridicolul.
5. Culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat
scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită şi de
secui „ rovás irás” nu se potrivea decât unui grai valahic şi în nici un
caz unui grai maghiar, care ar fi folosit limba şi scrierea latină aşa
cum se întâmpla pe vremea aceea şi la Budapesta. Remarcabil este faptul
că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă
maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total
inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că aparţinem
aceleiaşi matrici stilistice.
6. Religioase. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii
regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei
Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine
ortodxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca
mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate se mai văd încă vechi
biserici ortodoxe dărâmate în secuime. Despre grozaviile îndurate ne
vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui
ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a bătut
cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi
mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
7. Antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa – Lisseanu şi
ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) şi
Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc
maghiarizarea familiilor româneşti prin nu me ca Albu, Boér, Bokor
(Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi,
Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán,
Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu)
şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a
persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment
ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată cu numele lor cer
autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împo triva
Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu
poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.
8. Sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de
Maria Cobianu -Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul
de Sociologie al Academiei Române.
Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi
numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv
calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o
bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere
imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în
perioada Diktatului.
Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea
adevărată din cunoscu ta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui
Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta
sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine
practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final d
ezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare
ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui
minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut
preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce în tr-o ţară
democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.
În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a
fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru
revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabil a contestare a
tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.
Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe
care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă
de revizionism într -o lume a competiţiei acerbe echivalează cu
sinuciderea. Cine poartă pe umeri soarta unei naţiuni nu poate fi nici
naiv, nici dezinformat, nici fricos şi nici credul.
Sechelele fostelor asupriri nu pot deveni temei pentru noi asupriri
şi împilări vizând fărâmiţarea României şi nici pretext pentru continua
batjocorire a acestui Neam Românesc.
Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020
de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române,
cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon
Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sunt regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrângeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele „unirea Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul aceasta are mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca clopotele să bată ferm, preț de 100 de secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adâncul doliu din sufletele maghiare.
Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541 și până după Primul Război Mondial), o țară independentă, ci a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar).
Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărât destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.
Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din câteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon importanța pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele Primului Război Mondial.
În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon, trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană.
Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale.
Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.
Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia, este votul a zeci și sute de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).
După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.
Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Că nu suntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.
Oricine a urmărit filmele comuniste din R.S.R. îşi aduce aminte de Bicilis.
În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit...
Emoţia
faţă de eroismul lui Decebal şi al luptătorilor lui, faţă de cauza lor
dreaptă, a rămas în inima multora. Şi s-a transmis, mai departe,
conştient ori subconştient, până astăzi.
La fel şi ura şi dispreţul faţă de cel care l-a trădat pe Decebal.
Totuşi... Comuniştii minţeau sistematic.
Minţeau
despre invazia şi ocupaţia sovietică – zisă eliberare –, despre cât de
bine sunt hrăniţi oamenii – care sufereau de foame –, despre „avansul
tehnologic al României” – care de fapt rămânea tot mai în urmă din acest
punct de vedere –, despre „bandiţii din munţi” – adică eroica
Rezistenţă Anticomunistă etc., etc. Minţeau despre „libertatea” care
exista în Republica Socialistă (sau Populară) a României; „libertate” în
care nu aveai voie să vorbeşti decât ce permitea regimul (altfel erai
pedepsit drastic; da, ca pe facebook sau twitter).
Şi atunci, cât de
adevărată este prezentarea lui Decebal din filmele comuniste? Cât de
adevărată este prezentarea lui Decebal din cărţile comuniste? Cât de
adevărată este imaginea lui Decebal şi a trădării lui din mentalul
colectiv?
Bicilis apare în istoriografie într-un singur izvor: Dio Cassius, Istoria Romană, LXVIII, 14 4. şi 5. (FHDR I: 696-697). Textul istoric se referă la întâmplările de după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Cităm:
Fură
descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul
Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci abătuse râul cu ajutorul
unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de
argint şi aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre
cele care suportau umezeala –, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise
pământ, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii
aceea [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi
alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu
dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea toate
cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.
[FHDR I: 696-697]
Iată, deci, faptele menţionate de Dio Cassius:
a. După moartea lui Decebal este prins Bicilis, tovarăş al acestuia în ascunderea unor comori.
b. Sub conducerea lui Decebal
o mulţime de prizonieri a fost folosită pentru a ascunde mari comori în
albia unui râu (prin abaterea cursului) şi în unele peşteri.
c. Sub conducerea lui Decebal aceşti prizonieri sunt masacraţi odată ce lucrările sunt terminate.
d. Aflat în prizonierat, cu Decebal mort, Bicilis dezvăluie Romanilor existenţa comorilor (probabil spre a-şi salva viaţa şi libertatea).
Nu
există astăzi niciun izvor istoric ce poate să infirme ori să confirme
povestirea lui Dio Cassius. Dacă o luăm ca atare vedem următoarele
lucruri:
1. Bicilis NU l-a trădat pe Decebal; atunci
când Bicilis indică Romanilor comorile fostul rege dac era deja mort;
mai mult, Bicilis fusese făcut prizonier fie la moartea lui Decebal, fie
după aceea (izvorul este neclar din acest punct de vedere).
2. Decebal a masacrat prizonieri de război
spre a putea ţine secretul comorilor ascunse; o practică ce ni se pare
oribilă, josnică şi chiar inumană la piraţi sau tâlhari (dar pe care nu
am văzut-o încă niciodată criticată la Decebal...). Mai mult, este
foarte probabil că a ucis şi pe cei mai mulţi dintre Dacii liberi cu
care a lucrat, de vreme ce singurul care mai ştia de comoară era
Bicilis1. Există o mare posibilitate ca Bicilis însuşi să fi fost
complicele cu care Decebal i-a ucis pe toţi aceştia.
3. Decebal a ascuns comorile în loc să le folosească pentru a câştiga războiul! După cum am arătat şi în altă parte (a se vedea Uimitorul Decebal
– link la sfârşit), această ascundere a comorilor este de o absurditate
totală. Din sutele de tone de aur şi argint, numai câteva ar fi fost de
ajuns pentru a-i câştiga lui Decebal nenumăraţi aliaţi. Câte o tonă sau
două ar fi pus în mişcare pe Germanici, Sciţi, Parţi şi mulţi alţii.
Sau măcar ar fi putut fi folosite pentru a recruta zeci de mii de
mercenari care să lupte de partea sa. Dar Decebal le îngroapă! Ca şi cum
ar fi ştiut că va pierde şi voia doar să îi lipsească de ele pe
câştigători2. Desigur, oricât de lipsit de inteligenţă ar părea, gestul
nu este unic în istorie, fiind însă tipic unor dictatori, nu unor
„lideri populari” (cum a fost prezentat Decebal de către Comunişti... şi
nu numai).
Pe scurt spus, nu a existat trădarea lui Decebal de către Bicilis. Ea este o minciună comunistă josnică - dar perfect pe logica bolşevică de a-i învinui pe alţii pentru propriile eşecuri.
Înfrângerea
lui Decebal nu se datorează unui trădător. Ea ţine de hotărârea,lui
Decebal,inexplicabilă logic, de a-i ataca pe aliaţii săi, Romanii. (Am
amintit această situaţie stranie în Uimitorul Decebal.) Şi,
bineînţeles, de capacitatea net superioară a lui Bădica Traian de
conducător şi strateg. Cel care a ştiut să lege rănile ostaşilor săi a
câştigat în faţa celui care i-a asasinat pe cei care ştiau unde şi-a
ascuns comorile.
