Pe urmele Cauconilor

 

Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.

Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoare le Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pg. 17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt.

Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că ce l mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, denumiri care ne arată că originea lor este, de fapt, hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.

CINE NU ÎŞI ŞTIE TRECUTUL NU ESTE VREDNIC NICI DE PREZENT

Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.

Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus coroanei de la Buda recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848, iar spre a estompa interesul Romaniei pentru soarta lor li s-au atribuit origini fanteziste care se anulează reciproc fiindca ei nu sunt nici avari, nici gepizi, nici huni, nici pecenegi, aşa cum mai cred unii istorici, tocmai fiindcă sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, singurii care au dat nume locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt băştinşi.

Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli din Caucaland înregistrat de Marcelinus), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula.

Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat -maghiar, mai ales în cazul secuilor care începând cu Unio Trio Nationum s -au revendicat ca şi saşii ca etnie distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu n oi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:

1. Geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de către călători străini ca Georg Reicherstor fer care la 1527 îi numea ciculi ca şi Christian Schesaeus la 1540 sau Ferrante Capece în februarie 1584.

2. Arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu paleoliticul şi până la cetăţile dacice din zonă.

3. Istorice, prin denunţarea legilor de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907. Dintre izvoarele primare, istoricul contemporan doctor Mircea Dogaru scoate din nou la lumină, în revista LUMEA, jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 ale generalului von Buccov, care arăta că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români.

4. Heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi că începând cu epoca tratatului UNIO TRIUM NATIONUM s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit şi pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Acelaşi tandem „ca unitate SOARE-LUNĂ” mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici şi concluzia evidentă că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitat e zero frizează ridicolul.

5. Culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită şi de secui „ rovás irás” nu se potrivea decât unui grai valahic şi în nici un caz unui grai maghiar, care ar fi folosit limba şi scrierea latină aşa cum se întâmpla pe vremea aceea şi la Budapesta. Remarcabil este faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că aparţinem aceleiaşi matrici stilistice.

6. Religioase. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate se mai văd încă vechi biserici ortodoxe dărâmate în secuime. Despre grozaviile îndurate ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

7. Antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa – Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) şi Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nu me ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împo triva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.

8. Sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu -Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.

Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada Diktatului.

Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscu ta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final d ezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce în tr-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.

În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabil a contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.

Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de revizionism într -o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Cine poartă pe umeri soarta unei naţiuni nu poate fi nici naiv, nici dezinformat, nici fricos şi nici credul.

Sechelele fostelor asupriri nu pot deveni temei pentru noi asupriri şi împilări vizând fărâmiţarea României şi nici pretext pentru continua batjocorire a acestui Neam Românesc.

Cercetător George Liviu Teleoacă

Sursa: Click aici!