Importanța Tratatului de la Trianon

 Importanța Tratatului de la Trianon

 Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon

 

Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sunt regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrângeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele „unirea Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul aceasta are mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca clopotele să bată ferm, preț de 100 de secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adâncul doliu din sufletele maghiare.

Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541 și până după Primul Război Mondial), o țară independentă, ci a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar).

Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărât destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.

Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din câteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon importanța pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele Primului Război Mondial.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon, trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană.

Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale.

Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia, este votul a zeci și sute de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Că nu suntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.

Ioan-Aurel Pop

Tradarea lui Decebal, de Mihai Andrei-Aldea

Trădarea lui Decebal

Între mitul comunist şi adevărul istoric

Oricine a urmărit filmele comuniste din R.S.R. îşi aduce aminte de Bicilis.

În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit...

Emoţia faţă de eroismul lui Decebal şi al luptătorilor lui, faţă de cauza lor dreaptă, a rămas în inima multora. Şi s-a transmis, mai departe, conştient ori subconştient, până astăzi.

La fel şi ura şi dispreţul faţă de cel care l-a trădat pe Decebal.

Totuşi... Comuniştii minţeau sistematic.

Minţeau despre invazia şi ocupaţia sovietică – zisă eliberare –, despre cât de bine sunt hrăniţi oamenii – care sufereau de foame –, despre „avansul tehnologic al României” – care de fapt rămânea tot mai în urmă din acest punct de vedere –, despre „bandiţii din munţi” – adică eroica Rezistenţă Anticomunistă etc., etc. Minţeau despre „libertatea” care exista în Republica Socialistă (sau Populară) a României; „libertate” în care nu aveai voie să vorbeşti decât ce permitea regimul (altfel erai pedepsit drastic; da, ca pe facebook sau twitter).

Şi atunci, cât de adevărată este prezentarea lui Decebal din filmele comuniste? Cât de adevărată este prezentarea lui Decebal din cărţile comuniste? Cât de adevărată este imaginea lui Decebal şi a trădării lui din mentalul colectiv?

Bicilis apare în istoriografie într-un singur izvor: Dio Cassius, Istoria Romană, LXVIII, 14 4. şi 5. (FHDR I: 696-697). Textul istoric se referă la întâmplările de după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Cităm:

Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala –, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceea [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea toate cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.

[FHDR I: 696-697]

Iată, deci, faptele menţionate de Dio Cassius:

a. După moartea lui Decebal este prins Bicilis, tovarăş al acestuia în ascunderea unor comori.

b. Sub conducerea lui Decebal o mulţime de prizonieri a fost folosită pentru a ascunde mari comori în albia unui râu (prin abaterea cursului) şi în unele peşteri.

c. Sub conducerea lui Decebal aceşti prizonieri sunt masacraţi odată ce lucrările sunt terminate.

d. Aflat în prizonierat, cu Decebal mort, Bicilis dezvăluie Romanilor existenţa comorilor (probabil spre a-şi salva viaţa şi libertatea).

Nu există astăzi niciun izvor istoric ce poate să infirme ori să confirme povestirea lui Dio Cassius. Dacă o luăm ca atare vedem următoarele lucruri:

1. Bicilis NU l-a trădat pe Decebal; atunci când Bicilis indică Romanilor comorile fostul rege dac era deja mort; mai mult, Bicilis fusese făcut prizonier fie la moartea lui Decebal, fie după aceea (izvorul este neclar din acest punct de vedere).

2. Decebal a masacrat prizonieri de război spre a putea ţine secretul comorilor ascunse; o practică ce ni se pare oribilă, josnică şi chiar inumană la piraţi sau tâlhari (dar pe care nu am văzut-o încă niciodată criticată la Decebal...). Mai mult, este foarte probabil că a ucis şi pe cei mai mulţi dintre Dacii liberi cu care a lucrat, de vreme ce singurul care mai ştia de comoară era Bicilis1. Există o mare posibilitate ca Bicilis însuşi să fi fost complicele cu care Decebal i-a ucis pe toţi aceştia.

3. Decebal a ascuns comorile în loc să le folosească pentru a câştiga războiul! După cum am arătat şi în altă parte (a se vedea Uimitorul Decebal – link la sfârşit), această ascundere a comorilor este de o absurditate totală. Din sutele de tone de aur şi argint, numai câteva ar fi fost de ajuns pentru a-i câştiga lui Decebal nenumăraţi aliaţi. Câte o tonă sau două ar fi pus în mişcare pe Germanici, Sciţi, Parţi şi mulţi alţii. Sau măcar ar fi putut fi folosite pentru a recruta zeci de mii de mercenari care să lupte de partea sa. Dar Decebal le îngroapă! Ca şi cum ar fi ştiut că va pierde şi voia doar să îi lipsească de ele pe câştigători2. Desigur, oricât de lipsit de inteligenţă ar părea, gestul nu este unic în istorie, fiind însă tipic unor dictatori, nu unor „lideri populari” (cum a fost prezentat Decebal de către Comunişti... şi nu numai).

Pe scurt spus, nu a existat trădarea lui Decebal de către Bicilis. Ea este o minciună comunistă josnică - dar perfect pe logica bolşevică de a-i învinui pe alţii pentru propriile eşecuri.

Înfrângerea lui Decebal nu se datorează unui trădător. Ea ţine de hotărârea,lui Decebal,inexplicabilă logic, de a-i ataca pe aliaţii săi, Romanii. (Am amintit această situaţie stranie în Uimitorul Decebal.) Şi, bineînţeles, de capacitatea net superioară a lui Bădica Traian de conducător şi strateg. Cel care a ştiut să lege rănile ostaşilor săi a câştigat în faţa celui care i-a asasinat pe cei care ştiau unde şi-a ascuns comorile.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Milostivire

Iubire de aproape transpusă în trăire

Ce faci din gândul bun o faptă minunată 

Și nu îți cruți de chinuri a sufletului fire

Ci îl depui ca jertfă pe-altar ca o ofrandă. 

Toți te îndeamnă-n cuget să nu te pui chezaș

Pentru cel care-n patimi de moarte, e târât 

Dar Tu văzând ce luptă el dă-n a inimii sălaș 

Te urci din nou pe Cruce cu el de după gât. 

Iubirea de aproape e o poruncă sfântă

Oricine-o poate face, prin fapte și cuvinte

Însă al lumii mers ce spre păcat s-avântă

Te-ndeamnă doar la ură, lovind a tâmplei minte

Tu ești aleasa sufletului ce se împlântă-n fire

Și patimile mele în tine lovesc toate

Dar stiu că doar cu Domnul alaturea se poate

Să-nvingi a mele lipsuri, doar tu milostivire  

Gherasim Ogheru